Utopia mormintelor
1
Pereți nevopsiți,
solul plin de pietricele,
oase firave ce nu se susțin,
și la mijloc oasele mele încolțite.
Mă gândesc să organizez o mică manifestație
pentru a protesta în fața îngerilor care au interzis
calciul de care avem nevoie.
Dumnezeu își întinde umbra peste groapa
în care ne aflăm,
și ne lasă să mai zăbovim în vis;
între mâinile sale cade o pată de lumină,
intră un corp întunecat,
pata se usucă,
și-l cunoaștem pe noul nostru tovarăș:
împarte țigări cu o generozitate crescândă,
de la început ne place vocea lui
când murmură:
ce dracu` se întâmplă aici?
Traducere în limba română: Elisabeta Boțan
2
Aici nu există fese,
nici sânge,
cum îmi voi imagina, atunci, aspectul unei femei?
cum mă voi putea masturba într-un mod satisfăcător?
Până și lacrimile ochilor noștri
au secat aici,
rămâne doar o liniște ucigătoare,
șerpi care ne torturează cu imaginea lor,
fără să rostim măcar o singură literă.
Pământul e foarte vast,
însă acest fapt nu ne ajută cu nimic
ca să respirăm bine.
3
Am scuipat în sus
și saliva s-a lipit de tavanul mormântului.
Am văzut în cadavrele vecinilor mei priviri drăgăstoase,
explozii de pântece ca un hohot de râs.
În resturile de mâncare s-au format mii de viermi
care ne-au înghițit sângele,
însă oasele noastre rămâneau tari.
Iubita mea a plecat cu cei îndurerați,
dar ce să fac cu lacrimile ei?
Va scădea ura mea pentru încăperi închise?
Vor fi bune înjecțiile cu tranchilizante
pentru scăderea febrei?
Negurile au coborât peste noi
ca o găină,
dar nu vom fi altceva decât niște morți
care știu doar să pălăvrăgească
și să urineze seara.
4
Nimeni n-a ascultat
strigătele noastre din zori.
Lătrăturile din exterior
ne incită la tandrețe.
Ne târâm ca să ni se atingă oasele
și să ne iubim mai mult;
fiecare dintre noi vorbește despre neagra sa copilărie
în timp ce schimbăm râsete între noi,
căci nu avem un ceas de perete
ca să știm când va veni vremea.
5
Maica mea,
te rog,
când vei ști că am intrat în noua mea casă,
nu plânge,
căci vreau să-ți păstrez ochii pentru zilele următoare.
Stai liniștită,
mișcă-ți capul de trei ori,
și trimite un sărut în aer.
Voi face zarvă cu prietenii mei pe-aici,
care mă vor felicita pentru noua mea casă.
Voi lăsa ușa întredeschisă,
în așteptarea sărutului tău.
și când vei avea o casă nouă, ca și mine,
să fie aproape de mine, te rog,
ca să îți pot asculta răsuflarea.
Voi respira aproape fără durere,
și moartea mea va avea acestă imagine finală
la care am trudit mult ca să o pregătesc.
6
În camera vecină,
despărțită doar de o perdea de pânză,
femeile se dezbracă de giulgiuri,
și se întind, foarte albe.
După încercări disperate,
reușim,
să facem o gaură în lințoliu.
Oasele ni se înalță deodată,
când o vedem pe prima femeie ce se
dezbracă
și-și lasă hainele într-un colț al
încăperii.
În noaptea aceasta
încercăm să rupem perdeaua,
dar de fiecare dată e mai rezistentă,
și trebuie ne mulțumim privitul la oasele albe
ce rămân departe de noi.
7
Ușa odăii e deschisă,
iar familia doarme afară
complet.
Deasupra capetelor noastre răsună pași militari,
ne vor distruge casele pentru a înălța un
pod.
Vom plânge cu prietenii noștri,
și vom pune cărțile sub perne,
le vom zâmbi amintirilor noastre absurde,
și sentimentului ce se usucă puțin câte puțin.
8
Au închis bine locul
și au aruncat cheile în stomacul
groparului.
De ce ne abandonați în afara
orașului?
Trebuie să stăm împreună
când va veni furtuna,
ca să cântăm în ploaie.
Vom putea vorbi despre vehiculele
care ne-au purtat pe căi lungi
pentru a se întoarce goale.
Lacrimile pe care ele le-au fost
acumulat
sunt suficiente pentru a ne înmuia
oasele,
și nu găsim nimic ca să ne încălzim.
Când unul dintre noi se strecura
ca să fure un chibrit
luminam groapa,
și jumătate din mormintele lumii se
luminau timp de trei zile.
Mai apoi groparul a vomitat,
și am ieșit, defilând ordonat,
intonând în cor cântece despre
țânțarii
ce dormeau în urechile noastre,
și pe chipul nostru, ce seducea
adolescentele,
și repetatele noastre masturbări,
ce cădeau într-un butoi mare numit
viață.
Funeralul
Chimo a murit în dimineața aceasta.
Chimo nu era prietenul meu,
dar a murit.
Vorbea ca cineva care plătește o veche datorie a cuvintelor,
care erau pe punctul de a-l abandona.
Îmi voi pune haina neagră și voi merge la funeral
și, când mă voi întoarce, îmi voi zâmbi mie însumi;
azi a murit Chimo,
unul dintre cunoscuții mei,
și de-acum nu mai sunt un străin în această țară.
Cartea
De ce nu poate să citească ceea ce scriu?
De ce așteaptă ea la poartă
ca să treacă cineva
și să-i dea niște cuvinte?
Aceste ciudate și misterioase cuvinte.
Și totuși, ea ascultă și zâmbește
ca și cum ar sta acolo cu mine
la cinci dimineața,
ca și cum mâna ei
ar reașeza câteva dintre cuvinte,
smulgându-le din locurile greșite,
și apoi se duce să se culce.
Dar cum se face
Că nu poate citi ceea ce propriile sale mâini au scris
ieri?
Dar cum se face că nu poate deschide balconul
de dimineață
ca să primească soarele
cu o copie a cărții în mâna stângă,
pe care s-o citească cu atenție,
făcând cu ochiul vecinelor,
arătându-l pe fiul său, creatorul cuvintelor,
mișcând cartea dinaintea chipurilor lor
de cinci ori
în timp ce murmură
cuvinte ciudate și misterioase?
Traducere în limba română: Elisabeta BOȚAN
